Nimeni în toate mințile nu este ”putinist” sau ”rusofil”, asta dacă rusofilia nu înseamnă filiația pentru o parte a culturii ruse, zonă în care este chiar și recomandat să fii nițel rusofil, dacă vrei să fii complet, ca om. La noi, ”putinismul” vine dintr-o dublă reacție, cred.
Pe de-o parte, din reacția la ”interfață”. Interfața statului român cu civilizația vestică este la pământ. Este greu de înghițit că civlizația și progresul vin în România prin personaje politice care sunt, în cel mai bun caz, reprobabile, dacă nu cumva penale (într-o lume dreaptă). Repulsia firească a românilor pentru oamenii noștri de stat pro-vestici, persoane aflate la marginea interlopiei, dacă nu cumva interlopi de-a binelea, întunecă mult din strălucirea vestului. Ce ”vest” este ăsta dacă-și pune bază-n ăștia? se întreabă, pe bună dreptate, românul. Unde-s valorile civilizație vestice dacă vestul susține lideri români pe care-i poate manipula după bunul plac, și nu în interesul ”civilizației”, ci în interesul economic vădit al altor state? Cazuri notorii (Noriega), unde vestul a susținut dictatori și criminali pentru a avea acees, fie la resurse, fie la avantaje geopolitice, ne vin mereu în minte. Simțim că suntem colonizați agresiv și pe față, contra unui pospai de ”vest” pe care-l plătim mai scump decât vesticul și mai mult decât face. Nu-i ușor de înghițit gălușca colonializării, nici măcar atunci când primim în schimb Apple, Golf, Neflix și supermarket. D-aia, noi, la est, ne simțim mereu ca niște vestici de mâna a doua. Vestici vexați. Ceva confort, dar zero entuziasm. Astfel, înflorește putinismul. Ce păcat. Cât de tragic de ironic este că îndemnurile la autodeterminare națională vin tocmai de la ruși, de la statul care a ținut România, jumătate din Europa, un sfert din planetă în lagărul comunist? Când îl auzi azi pe Putin, parcă-l auzi pe Hitler în anii 30, invitând statele Europei să-și redescopere filonul național strămoșesc. Sau pe NKVD-istul torționar Teohari Georgescu, fondatorul Securității, care cu o mână executa ”burjuii” și cu o mână se declara susținător al democrației.
Pe de altă parte, vestul nu are o voce politică în care românul să se regăsească și să ”empatizeze” așa cum o face la nenumăratele discursuri ale lui Putin. Putin pare că vorbește pe limba noastră (și nu întâmplător), iar uneori o face atât de convingător încât uităm că sub aparența de mare putere mondială a Rusiei, se ascunde o economie șubredă de mărimea economiei Italiei. Cizmar cu pantofii rupți. În schimb, Biden, Stoltenberg, Ursula, abia dacă știu că România există și vorbesc numai pe limba lui Iohannis, iar ăla numai el știe pe limba cui vorbește cu limba lui de lemn, dar numai pe limba românilor, nu. Astfel, paradoxal, sursa putinismului în România sunt chiar aceia care-l demonizează pe Putin.
Chiar și așa, e păcat să facem confuzie, iar eu nu o fac. În spatele colonialismului deșănțat, al dublei măsuri, al proastei politici de cadre și al sentimentului de inferioritate pe care ni-l comunică parcă dinadins, se află, totuși, binele. Din păcate, nu este un bine care strălucește luminând conștiințe și ocazionând revelații, așa cum se vedea vestul din România în anii 80. Nu este binele ideal. Este un bine șchiop, șulfă și cam șnapan, dar, fără-ndoială, este binele, cel real, mai urâțel odată ce-l cureți de iluzii. Și, da, în final, rămâne că cea mai mare valoare a acestui bine este că toate celelalte alternative sunt cum nu se poate mai proaste, iar dintre ele, putinismul e cea mai proastă. Mie-mi ajunge. Restul, completez cu imaginația. Wishful thinking căcălău.
PAMFLÉT, pamflete, s. n. Specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care autorul înfierează anumite tare morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc. – Din fr. ”pamphlet”. Sursa: DEX '98 (1998).
