Noi nu eram în NATO și în UE când NATO l-a bombardat pe Slobodan Milošević în Serbia, deci nu putem zice că pe-atunci eram civilizați; dar azi, în ajun de ”oricum s-o numi ce-o fi să fie”, îl putem înțelege pe deplin pe vesticul care, chiar și atunci când merge la luptă, merge în deplin confort. Că, iată, în ajun de război (dac-o fi) internetul merge, Netflix curge, e deschis la Lidl, pârtiile-s deschise și, în afară de deranjul cu prețurile la combustibil și energie, n-am avea mari jene dacă ar începe să pice bombe la cam o mie de kilometri de noi, sau cum ar veni, la distanță ca de la București la Budapesta. Da, ici-colo, ar mai lipsi ceva tineret. Unde-i Vasile? A murit la Donețk. Serios? Credeam că-i la muncă în Bologna. Dar suntem departe de ceea ce numea Ceaușescu, plagiindu-l pe Stalin, un ”război al întregului popor”. Azi, dimpotrivă, avem de-a face cu războaie-n bule, ca pe Facebook. Dacă, să zicem, mâine ar fi război la Pitești (Doamne-ferește!), am putea chibița la București fără teama de a suferi întreruperi în stilul nostru de viață. D-aia războiul seamănă azi mai degrabă cu o luptă între clanuri. Nu plânge Giurgiul dacă se-ncaieră la Bolinitin ai lu’ Uraganul cu ai lu’ Taifunul. Vest, frate! Plânge satul și-n rest pace.
