Organul feminin în poezia tânără din Botoșani

Cred că nu greșesc foarte mult dacă zic că pe Facebook este ca la berărie, însă nu în sensul că e plin de bețivi, ci în sensul că, atât timp cât stai înăuntru, este de bon-ton ca să faci tot ce poți ca să fii un consumator agreabil, dar nu și memorabil, că asta nu-i safe, că poate i se pune unuia pata pe tine și te așteaptă afară. Nițică politică, nițică bârfă, o ușoară indignare, râdem, glumim, apoi mergem fiecare pe la cășile noastre și ne vedem de treabă.

Poți să fii și nițel porcos, c-așa-i la berărie, dar cu condiția să nu dai tu tonul, că ți se scrie-n karmă că ai poluat civilizația bonviveurilor și nu e bine. E ca-n lift, unde e grav când te bășești tu primul, dar e pasabil dacă ești al doilea. Ce mai contează.

Ca replică la o porcoșenie, merge, zic eu, să mai plasezi și tu câte o licențioasă, că se pune ca efort de blend-in, de acomodare la ambianța de idei, că doar n-o să fii ca Barna (și alții ca el), care vorbește-n manifeste, de zici că trece manifestația prin fața berăriei și-a scăpat unul înăuntru care strigă netam-nisam ”capitalismul este redundant”, și-apoi iese, de-i lasă pe bețivi nedumeriți, ”ce-a vrut ăsta, nene?”.

D-aia, când am postat despre poeta aia care a scris ”pizda mea este o mașinărie războinică”, m-am râs și am comentat și eu ton în ton. Nu știam că poezia aia a iscat o dezbatere pe net, de fapt, două dezbateri, una dacă aia este poezie, și a doua, dacă este OK să scrii ”pizdă” și altele într-o poezie. Aici, opinia mea este ultraliberală, adică orice mâzgălitură care decide omul că este o poezie, să fie pe-a lui și să rămână așa, poezie. Că, ce rău poate să facă?

– Ce meserie ai tu, dragă?
– Eu sunt poetă.
– Inspirație să-ți dea Dumnezeu, bravo.
– Pizda mea este o mașinărie războinică!
– Să-i schimbi uleiul la fiecare zece mii de kilometri ca să n-ai probleme.

În ceea ce privește folosirea cuvântului ”pizdă” și altele în arta poetică, ea este permisă, cu condiția ca să fie un element de construcție a lirismului, fiindcă, deși sunt subgenuri în poezie unde lirismul vine din chiar lipsa lirismului, este în general acceptată ideea că, fără lirism, o ”pizdă” este doar o pizdă, și nicidecum o poezie.

De pildă, nu putem discuta ”pizda” în poezie fără a evoca poezia erotică a lui Emil Brumaru (în urmă cu trei săptămâni s-au împlinit trei ani de la moartea sa), unde ceea ce numim, de obicei ”limbaj licențios”, devine chiar sursa lirismului, iar iubirea carnală se sublimează miraculos și devine iubire pură, adică dragoste; invers decât la poeta cu mașinăria, unde lipsa lirismului nu devine nici lirism, nici altceva, sau poate, maxim, rămâne doar o inscripție de closet premiată la Festivalul ”Mihai Eminescu” de la Botoșani.

În susținerea celor de mai sus, adică în susținerea ideii că nu este despre ce cuvinte folosești, ci despre cum și dacă se transformă ele în poezie, iată poezia lui Emil Brumaru ”Prima scrisoare a marchizului către contesă”, apărută pentru prima dată în volumul ”Julien Ospitalierul”, publicat la editura Cartea Românească, în 1974, editură condusă la acea vreme de Marin Preda; poezie reeditată în 2009 de către Polirom în volumul ”Submarinul erotic”, în 2009:

Prima scrisoare a marchizului către contesă
de Emil Brumaru
”Pizdanca ta e o delicatesă
Ce-i bună de futut, de lins, de supt
Din vîrful lindicard neîntrerupt,
Prea scumpă și zburdalnică contesă.
Bem mied, mîncăm fazani răscopți în spuză,
Mai gîtuim și cîte-un porumbiel,
Tu iei în pat poziții fel de fel
Și micile cruzimi ne și amuză.
Rîzînd spui: Și prințesele se cacă!!!
Și pe-un platou rotund de alabastru
Mi-așezi deliciul tău cel mai măiastru,
Înmiresmat și blond ca să îmi placă.
Și astfel ne mai trece-o săptămînă
De timp prins în borcane cu rășină…
Prea scumpă contesă
Te pupă pe-o fesă
Marchizul c-o tresă-
Rire cam vulgară
La vreme de seară
Și de dimineață
Muiată-n dulceață
De-amor pîn’ la greață
Castelul Pulelor din Vis”