După ce Emilia Șercan a dezvăluit plagiatul lui Ciucă, mă așteptam ca jurnaliștii români să țâșnească spre bibliotecă, să stea aliniate mașinile de presă la biblioteca UNAp precum Salvările la spital, pe vremea tulpinii Alfa, iar jurnaliștii de prestigiu ai țării să caute lucrarea de doctorat a lui Ciucă, premierul în funcție al României, precum și lucrările după care-a copiat, să verifice informațiile și să-și facă propriile știri și devăluri, pe baza verificării. Dar nu.
De țâșnit, au țâșnit, dar invers, spre facultatea lui Șercan, ca să-i ia ăleia licența la puricat, pe ideea că dacă Șercan a plagiat (ceea ce nu este cazul, din câte știu), atunci plagiatul lui Ciucă nu mai există.
Ca cetățean, mie mi se cam rupe dacă Șercan și-a fușerit licența, că n-o plătesc eu pe Șercan, din taxe, spre deosebire de Ciucă, care a ros și roade din banul public.
Competența lui Șercan, aia certificată de diploma ei de licență, n-are-a face aici, că, în fond, poți să zici și că Șercan este un trecător care vede un furt din raft la Mega și alertează paza. Și, ce, dacă trecătorul n-are licența tocmai în regulă, furtul nu mai există?
Adică, dacă lui Adi Copilul Minune i se anula un chef și, neavând altă treabă peste noapte, se apuca să citească lucrarea de doctorat a lui Ciucă și descoperea că o treime din lucrare e copiată după altă lucrare, pe care Adi o citise cu altă ocazie, când i se anulase un botez, atunci, ce, plagiatul nu se pune fiindcă l-a descoperit Adi Copilul Minune, un rom prea mic pentru un plagiat atât de mare? Nu.
Mai degrabă zic că e un kompromat prompt, o mânjire rapidă a lui Șercan. pusă-n fapt de ”băieți” și băiețeii lor din presă, dintre care se remarcă Ciutacu și Curea (mai sunt și alții), care trebuie ținuți minte ca fiind jurnaliști care stau cu bricheta în mână și cu fumigena în buzunarul de la spate, gata să afume la pont.
Fiindcă mă gândesc că eu, un cetățean în general ocupat, cu treabă și daraveli, dacă îmi puneam mintea și timpul la bătaie, în două zile puteam să mă duc bine mersi la biblioteaca aia de la UNAp, să pozez 138 de pagini în 30 de minute, să le trec prin convertorul de la imagine la text în 5 minute, să iau textul ăla și să-l bag în Plagiarism Checker, să văd eu, pentru mine, ce iese. Eu ca eu. Dar dacă se apuca de asta un jurnalist care asta face pentru salariu, investighează? Era un fleac. Nu l-am văzut pe jurnalistul ăla. L-am văzut în schimb pe jurnalistul care s-a apucat s-o investigheze pe Șercan. De unde și până unde?
Apropo de Șercan. Cine a citit articolul în care-și prezintă dezvăluirea, a văzut că esența nu este neapărat numărul de cuvinte care se regăsesc colo și dincolo, ci sensul, scopul final al lucrării de doctorat. Ce-a vrut să aprofundeze autorul Ciucă? Ce-a vrut el să aducă în plus la știința militară?
Păi, în cazul lui Ciucă, nimic, fiindcă lucrarea aia este un șir de platitudini găsite de Ciucă prin cărți, compilate și rescrise la două rînduri și font 14, ca să-i iasă cât mai multe pagini. Aia e tot. Ciucă a fost un hoț și-un șmecher. Deci, Șercan e de vină. Nu?
PAMFLÉT, pamflete, s. n. Specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care autorul înfierează anumite tare morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc. – Din fr. ”pamphlet”. Sursa: DEX '98 (1998).
