Un Oscar plin de bube

Ce mi-a displăcut profund la filmul Colectiv (fie-i nominalizarea la Oscar spre veșnica amintire a bieților copii uciși de politicieni și de toleranța noastră față de politicieni!) este că el conține politicieni. Ba încă, și mai rău, îl conține și pe fostul ministru Vlad Voiculescu, în rol de politician salvator, ceea ce este nu doar o trădare față de ideea de cetățenism ci și o gravă eroare de judecată a realizatorilor filmului.

Erori ca acestea fac din acest film, nu un film despre oameni, despre victimele civile unui stat securist condus de activiști corupți până la os, ceea ce l-ar fi făcut să fie un adevărat film documentar, ci un film de pură propagandă politică care se cațără pe o teribilă tragedie reală pentru a șterge de praf iluzia că un stat care ucide poate fi reformat tocmai de cei care l-au transformat într-un stat ucigaș.

Filmul, deși corect structurat, este deficitar ca și conținut tocmai în segmentele care ar fi permis spectatorului să exploreze profunzimile sistemului nenorocit care este vinovat de atâtea victime. Subiectul corupției din achizițiile spitalicești este tratat formal. La fel și corupția și încrengătura birocratică care a permis unor oameni de afaceri să funcționeze pe sub lege. Intervenția neîndemânatică a SMURD, deasemenea.

În final, da, toate subiectele critice sunt atinse, însă fără elan și fără impact, ci doar ca o simplă înșiruire de enunțuri neconvingătoare. De aceea, documentarul este lipsit de nerv, adâncime și accent, lăsând spectatorul să își formeze propriile judecăți și emoții față de tragedie, pe baza unui discurs cinematografic lent, care divaghează adesea în înfățișări inepte ale ”frământărilor” echipei de jurnalișiti precum și în neinspirate secvențe cu noul ministru ”reformator” Voiculescu. Toate acestea fac din Colectiv un film care îi ”sună” fals spectatorului român, un spectator român care cunoaște deja faptele și țesătura de mizerii care a condus la tragedie.

Cu siguranță, nu același lucru îl simte spectatorul din străinătate, cel care are primul contact cu evenimentele de la Colectiv prin intermediul acestui film. Acel spectator este un spectator mai inocent decât spectatorul român și are o ”citire” diferită, în care emoția și indignarea sunt nestingherite de cunoaștere. Pe această ”citire” au mizat realizatorii. De aceea, nu greșim dacă zicem că filmul Colectiv este un film de export. Ce exportă? O tragedie românească.

Referințele în domeniu, adică filme documentare despre incendii provocate de mixul ucigaș dintre corupție, incompetență și lăcomie, nu sunt multe. De fapt, avem o singură referință, filmul ”The Station”, film de amatori, difuzat pe YouTube, despre incendiul din clubul The Station, din West Warwick, în statul american Rhode Island, în 2003, cu 100 de morți și 230 de răniți. Dar chiar și acest film de amatori provoacă mai multă emoție și scoate la lumină mai mult din faptele care au dus la acea tragedie decât Colectiv.

Nu avem date certe despre factorii de influență și traseul de prezentări și festivaluri care au făcut ca acest film documentar sub-mediocru să ajungă să fie nominalizat la un festival atât de prestigios ca Oscar-ul. Dar avem ”pulsul” opiniei publice de la noi, care, în cea mai mare parte, nu s-a simțit onorată de nominalizare. Filmul nu este ”un Halep” al cinematografiei. Nu a fost ca și cum România a produs o capodoperă care și-a urmat traseul firesc spre recunoașterea internațională, ci mai mult ca un film cu o anumită ideologie care s-a strecurat pe canale favorabile până aproape de vârf. Chiar și așa, nominalizarea unui film românesc la Oscar se marchează în istorie ca un succes.

Rămâne situația că filmul, în sine, nu este la înălțimea acestui succes, dar este un vehicul corect (și necesar) pentru a transmite cât mai departe memoria copiilor uciși de un stat corupt. Fără această valoare de comemorare, filmul rămâne lipsit de valori.

Ba chiar și mai rău.

Lăsând impresia că promovează imaginea fictivă a unui om politic folosind ca platformă o tragedie reală, a unor oameni reali, filmul și, în ultimă instanță, realizatorii filmului, se descalifică grav, nu atât față de arta cinematografică, ci față de reperele morale impecabile care ar trebui să însoțească o creație artistică de orice fel.

Doar și simpla suspiciune că filmul lor ar putea să slujească unui asemenea scop ar fi trebuit să dea de gândit realizatorilor și să revină spre o producție de cinema mai presus de orice bănuială. N-au făcut-o. De aceea, acest film, oricât de galonat, nu poate fi decât un eșec prestigios. Un Oscar plin de bube.

Călin-Liviu Georgescu

PAMFLÉT, pamflete, s. n. Specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care autorul înfierează anumite tare morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc. – Din fr. ”pamphlet”. Sursa: DEX '98 (1998).
Scânteia Internetului este o publicație de pamflet, satiră, critică și umor. Într-un deplin respect pentru propria imagine a persoanei sau a instituției, Scânteia Internetului comentează, critică și satirizează aspectele publice, de notorietate, care fac parte din spațiul larg al opiniei publice, spațiu deschis mereu criticii și opiniilor libere. Umorul, râsul, satira și pamfletul, sunt un bun cultural prețios al societății și culturii noastre, fiindcă alină, pansează și vindecă mintea și sufletul omului, întrețin vibrația civică și spiritul viu al societății; iar Scânteia Internetului se străduiește să sporească zi de zi acest bun al nostru, al tuturor, în spiritul marilor cuvinte ale lui Ion Luca Caragiale: ”Nimic nu-i arde pe ticăloși mai mult ca râsul.”