Ultima noapte de conformism, întâia noapte de creștinism

În spiritul noii corectitudini politice, unde majoritățile culpabile sesizează suferința istorică pe care au provocat-o minorităților tăcute și purced la reparații, încep să sper că micul turnător de la bloc, fostul membru de partid PCR care a intrat în partid ”fiindcă intra toată lumea” și ”fiindcă altfel nu primeam jobul”, precum și alți conformiști anonimi, soldați credincioși ai ”oricui e la conducere”, armata fără chipuri care a întreținut regimuri și stări de fapt odioase, sper că aceștia se vor prezenta într-o zi la ușa celor pe care i-au turnat, căpăcit sau paradit și le vor zice: ”Scuze, frate. Am fost un bou. Iartă-mă.”

Nu zic de marile figuri publice, lideri și demnitari distrugători de țară, de oameni, cariere, șanse și vise, care sunt sancționați (în mod normal) de tribunale și/sau de istorie. Nu. Zic de clasa noastră, a oamenilor de la firul ierbii, a pixelilor umani care formează imaginea mare a societății noastre. Zic de vecinul de la șapte care ar trebui să coboare la patru, la cinci și doi ca să își ceară scuze de la familiile pe care le-a turnat, nu așa de demult, totuși. Să te saluți azi în lift cu venerabilul pensionar care i-a dat pe toți din familia ta în scris la Securitate nu are sens decât dacă pensionarul ți-a bătut ieri la ușă și ți-a zis:
– ”Îmi pare rău”.
– ”Pentru ce?”
– ”Las’ că știe tac-tu”.
– ”Nu mai știe, că e mort și-ngropat la cimitir”.
– ”A, da? Na, bulbul ăsta de lalea, să i-l înfigi în sol din partea mea”.
– ”Mersi”
Dacă nu ne cerem scuze unii de alții, ce așteptări să avem de la Iliescu, Băsescu sau, zic la-ntâmplare, familia Maurer din Primăverii (și Paris)?

Și cât de mult trebuie să mergem în trecut ca să-i identificăm pe cei care ne-au băgat în ceea ce se vede? Nu așa de mult. Nu are rost să mergem la șaormerie să-i cerem turcului să iasă de după tejghea și să ne pupe încălțămintea, cum fac activiștii BLM din America.
– ”Turcule, treci dincoace și pupă bașcheți”.
– ”Dar de ce să pupat eu la tine mizeriile alea?”
– ”Un cuvânt îți zic: Baiazid.”
– ”Corect, Scuzele mele, valahule. Dă să pup converșii. Țoc, țoc. Pace?”
– ”Pace, turcule!”

Nu. Eu dau ca termen limită 1918, deși sunt tentat să merg în jos până la 1907, fiindcă atunci a fost urât-urât. Însă am zis, OK, hai, treacă de la mine. Sunt bucureștean, asta-i o chestiune moldovenească, să și-o rezolve moldovenii între ei, punctual. Hai să rămână 1918 și să fie armonie și reconciliere măcar de-atunci încoace.

Deci, de azi primesc căințe de la conformiști, turnători și securiști, ceea ce pică și bine pentru ei, că suntem în postul mare și spovedaniile se pun dublu în acest sezon. Lăsați confomistul să vină la mine. Iert, și en detail, și en gros.

Apropo. Dacă tot dăm timpul înapoi și ne ducem în spate, în trecut, ca să ne căim, poate îl dăm și înainte și ne ducem nițel și-n viitor. Că, cine știe, poate conformiștii de azi se vor dovedi a fi torționarii de mâine? Nu exclud. Cum nu exclud și situația ca ei să fie tocmai luminații care ne arată calea de ieșire din tunelul impasului național și moral. Dacă se va dovedi că este așa, căința următoare o dau eu. Băiete, două scuze!

Altiminteri, conformistul de azi ar putea deja să începă să se gândească la un canon de iertare. Să înceapă să lucreze pe text. Fiindcă, cine știe, dacă, într-un viitor mai apropiat sau mai depărtat de va dovedi că toată pandemia, carantinarea, restricțiile și vaccinarea vor fi fost doar o nemernicie globală și locală, nemaivăzută și nemaiîntâlnită? Că nu se știe. Că și musolinismul și hitlerismul erau văzute ca sisteme politice reformatoare și benefice la vremea lor. Comunismul la fel. Poate fi orice. Tot ce zic este că nu se știe. Timpul va spune.

Se zice că, dacă vrei pace, să te pregătești de război. De acord, dar asta numai la nivel geopolitic, de țară, de stat. La noi, la nivelul nostru de oameni între oameni, înțelepciunea belicoasă este o prostie și nu se verifică. Eu zic că este mai sănătos să ne pregătim de pace dacă vrem pace. De pace între noi, civilii, între noi, cei care acum navigăm azi pe sub istorie, ca milioane de submarine vrăjmașe care se caută îndârjite și pe tăcute prin adâncuri, cu numai un singur scop: să se torpileze reciproc. Cu singurul efect că, la suprafață, pe întinsul nesfârșit al mării, mai apare din când în când câte un mic ”bâldâbâc”. Fleacuri. Nu merită. Mai bine să ieșim la suprafață și să ne vedem față-n față. Și să dăm cu pace, frate.

Johnnie Walkiria

PAMFLÉT, pamflete, s. n. Specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care autorul înfierează anumite tare morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc. – Din fr. ”pamphlet”. Sursa: DEX '98 (1998).
Scânteia Internetului este o publicație de pamflet, satiră, critică și umor. Într-un deplin respect pentru propria imagine a persoanei sau a instituției, Scânteia Internetului comentează, critică și satirizează aspectele publice, de notorietate, care fac parte din spațiul larg al opiniei publice, spațiu deschis mereu criticii și opiniilor libere. Umorul, râsul, satira și pamfletul, sunt un bun cultural prețios al societății și culturii noastre, fiindcă alină, pansează și vindecă mintea și sufletul omului, întrețin vibrația civică și spiritul viu al societății; iar Scânteia Internetului se străduiește să sporească zi de zi acest bun al nostru, al tuturor, în spiritul marilor cuvinte ale lui Ion Luca Caragiale: ”Nimic nu-i arde pe ticăloși mai mult ca râsul.”