Dacă o cămașă nu include posibilitatea să o închizi la primul nasture cu o mână și dintr-o mișcare, fără să îți ții respirația și fără să îți înghiți mărul lui Adam, probabil că nici nu-ți stă băgată în pantaloni, de burtă, și dacă te apleci, se trage-n sus pe umeri și-ți dezvăluie crevasa dintre buci.
Dacă un sacou închis la un nasture pune pe acel nasture o presiune mai mare de un fulg-forță pe centimetru pătrat, nu ești calificat să porți sacouri, și poliția croitorilor are tot dreptul să te rețină și să te ia la bulane, după bunul său plac.
Iar dacă teancul de bani nu-ți încape între cămașa prea strâmtă și sacoul prea mic, fiind împins în afară cu o forță egală cu presiunea dintre țâțele care împing în jos și burta care împinge în sus, înseamnă că două lucruri nu trebuie să se întâmple.
Unu, să răspunzi la apelativul „domnule”, ca de exemplu în expresia „domnule Ciolacu”; iar dacă ții morțiș să răspunzi, singurul răspuns acceptat este „pardon, mă confundați cu un domn”.
Și, doi, să apari la microfon într-o conferință de presă, altfel decât îmbracat într-o salopetă cu ecusonul „Nea Marcel” zicând: „scuzați, domnilor ziariști, nu ați văzut cumva un senviș cu parizer și muștar? L-am lăsat aici, pe pupitru, când am cablat microfonul.” Doar așa.
Altminteri, e fashion faux pas.