Carantina se întoarce: înfruptarea finală

A trecut un an de ”pandemie” și a trecut cu greu. Ne-am schimbat. Sub mască, gura mare s-a făcut cioc mic. Buzele ni s-au strâns într-un rictus de crispare mută, buze uscate, solidificate în timp prin practică zilnică a stoicismului tradițional românesc, ca niște sfinctere scorțoase și prăfuite de singuratici eschimoși carpatini.

Anul acesta, românul, înțeleptul static, sprijinit în telecomandă ca ciobanul în bâtă, reflectează detașat asupra vremurilor, asemenea unui turist care fotografiază o turmă de oi pe un tăpșan; de la distanță, ca și cum vremurile ar fi ale altuia, nu ale lui: ”A dat, naibii, strechea-n ele. Tare mă tem că se instaurează ceva.” Dar ce? Românul știe ce: se schimbă generațiile. A venit vremea lui fi-su și a lui fi-sa. A venit momentul în care cei care-au ars se dau la o parte pentru a face loc celor care ard de nerăbdare să-și ocupe locul în lume.

Așa cum un miliardar american privește cu nerăbdare pe ferestruica elicopterului așteptând s-apară-n zare insula pe care și-a cumpărat-o anume ca să vadă la etate numai 360 de grade de zări albastre, tot așa românul așteapta generația următoare ca pe o pace sufletească mare, lată și lungă, unde tineretul, fii și fiicele românului, se prezintă în fiecare zori de zi la ușa cortului de trestie din Deltă, înveșmântați în mătăsuri albe și înmiresmate, pentru a prezenta venerabililor părinți, moși și strămoși care încă dorm pe spinări de nuferi și acoperiți cu aripile albe ale puilor de lebădă, micul dejun compus din ode, mulțumiri și triluri armonioase de ”sărumâna, mamă; sărumâna, tată”.

Și exact așa ar fi fost dacă părinții și-ar fi crescut copii printre cărți, muzică, oameni buni și pilde înțelepte, înconjurați de prieteni voioși și educați, printre familii unde frumusețea, generozitatea, dreptatea, libertatea și cinstea ar fi stat la temelia unor minunate idealuri umaniste, dragi tuturor.

Dar n-a fost posibil. Crescuți în vremuri grele, printre activiști, milițieni, securiști, turnători, trădători, lepre, fofilați, comuniști, deținuți, torționari, maneliști, căpăciți, căpăcitori, hoți, țepari, jegoși, fricoși, botiști, nomenclaturiști, futălăi, prostălăi, janghine, parașute, împuțiți, nemernici, șulfe și cocalari, printre prieteni prăbușiți în deznădejdi sarcastice, alcoolice sau malefice, în familii împietrite-n suflete de frică și lipsuri, sărăcite de chiar și ultima rămășiță de îndrăzneală, nu pentru a se bate, dar măcar pentru a deschide gura și a cere câtuși de puțin pentru ei înșiși și ai lor, copiii românului ies în lume ca Mad Max din norul de praf atomic. Sunt hârșiți și sunt blindați. N-au milă și n-au texte. Ciocane într-o lume de borcane; mai întâi te sparg și apoi te halesc. Haite de chitiți. Sunt fomiști și sunt dezlănțuiți. Restricții? Carantină? Frig în case? Nu, nu e gulag. Prînzul sunt ceilalți, iar restul lumii este următoarea masă; ei doar și-au pus mâncarea la rece. Fără adversari, fără mamă și tată, nu e nicio înfruntare. Este înfruptarea finală.

– ”Mai bine muream și eu la Revoluție”, se căiește un român, înainte ca opera sa să-l consume definitv și irevocabil.
– ”Dacă mureai, filosof rămâneai”, zise opera. ”Haț!”

PAMFLÉT, pamflete, s. n. Specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care autorul înfierează anumite tare morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc. – Din fr. ”pamphlet”. Sursa: DEX '98 (1998).
Scânteia Internetului este o publicație de pamflet, satiră, critică și umor. Într-un deplin respect pentru propria imagine a persoanei sau a instituției, Scânteia Internetului comentează, critică și satirizează aspectele publice, de notorietate, care fac parte din spațiul larg al opiniei publice, spațiu deschis mereu criticii și opiniilor libere. Umorul, râsul, satira și pamfletul, sunt un bun cultural prețios al societății și culturii noastre, fiindcă alină, pansează și vindecă mintea și sufletul omului, întrețin vibrația civică și spiritul viu al societății; iar Scânteia Internetului se străduiește să sporească zi de zi acest bun al nostru, al tuturor, în spiritul marilor cuvinte ale lui Ion Luca Caragiale: ”Nimic nu-i arde pe ticăloși mai mult ca râsul.”