Teroare pe culturnic: ceahlău contra bulău și pisc contra pix (atenție, limbaj explicit!)

Când îi vezi pe un Liiceanu și pe un Dinescu cum se spurcă-n scris și-n public, ca niște virtuozi ai artei porcăirii, prima reacție a unui tânăr intelectual, unul care-a mai dat cu nasul și prin textele lui Liiceanu și Dinescu, adică un admirator care știe cine-s personajele, ar putea fi: ”se pare că dacă mă pun bine cu burta pe carte o s-ajung ca ăștia, să nu mai știu să zic nici măcar ”băga-te-aș în pizda mă-ti”.

A doua reacție (dacă se-ndură Dumnezeu de el și-i insirație) ar fi să înceapă să pună bazele unui dicționar de traduceri, prin care omul neobișnuit cu frazele lungi și aluzive, să poată înțelege exact ceea ce vor să zică doi titani ai culturii atunci când se înjură în scris, dar fără să se înjure, efectiv, așa cum am face noi, oamenii, la supărare și sictir.

De exemplu, atunci când Liiceanu scrie despre Dinescu: ”„Scandalagiul, vedeta, mitocanul, poftangiul, un claun isteric locuit de patima căpătuielii”, traducerea pentru oamenii simpli, care nu țin neapărat să-și îmbogățească vocabularul atunci când înjură ar fi, un simplu: ”futu-l în cur pe mă-sa de nesătul”.

Și invers, când Dinescu scrie despre Liiceanu: ”Un conţopist al abjecţiei, un filosof cu mânecuţe de contabil care-şi scoate creionul de după ureche spre a face, meticulos, inventarul obiceiurilor bicisnice şi al deşertăciunilor cu care m-a pedepsit Dumnezeu”, traducerea ar putea reda: ”să mă fut în capul lui de obsedat”.

În ceea ce-i privește pe ceilalți, care nu au dileme de tânăr intelectual, chestiunea e clară. Ei su sesizat fondul problemei, știu despre ce este vorba. Dacă piscurile culturii ar fi fost doi pârnăiași hârșiți în bulău (cum au fost Liiceanu și Dinescu hârșiți în comunism) care și-au jurat dușmănie veșnică în pușcărie, frumusețea înfruntării ar fi fost aceeași, doar că armele ar fi fost diferite, că ocnașii ar fi scos săbiile și s-ar fi tăiat până ce unul nu și-ar mai fi revenit din starea de fleică umană și ar fi răposat acolo, în fața birtului.

Ajuns la tribunal, judecătorul l-ar întreba pe învingătorul ucigaș; ”de ce l-ai omorât, omule?” La care ăla ar răspunde: ”N-am avut cuvinte.”

Așa și la titanii culturii. Neavând și neștiind mânui săbiile ninja, se bat în texte. Același soi de interlopi dar cu alți maneliști în bibliotecă.

PAMFLÉT, pamflete, s. n. Specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care autorul înfierează anumite tare morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc. – Din fr. ”pamphlet”. Sursa: DEX '98 (1998).
Scânteia Internetului este o publicație de pamflet, satiră, critică și umor. Într-un deplin respect pentru propria imagine a persoanei sau a instituției, Scânteia Internetului comentează, critică și satirizează aspectele publice, de notorietate, care fac parte din spațiul larg al opiniei publice, spațiu deschis mereu criticii și opiniilor libere. Umorul, râsul, satira și pamfletul, sunt un bun cultural prețios al societății și culturii noastre, fiindcă alină, pansează și vindecă mintea și sufletul omului, întrețin vibrația civică și spiritul viu al societății; iar Scânteia Internetului se străduiește să sporească zi de zi acest bun al nostru, al tuturor, în spiritul marilor cuvinte ale lui Ion Luca Caragiale: ”Nimic nu-i arde pe ticăloși mai mult ca râsul.”