N-are rost să facem istorie, că se dă, oricum, în reluare

Scrie pe toate gardurile că istoria se repetă, iar românul citește, înțelege, dar zice că nu poate fi chiar așa; zice că, bine, ok, poate că se repetă ceva-ceva, poate niște părți, dar nu toată istoria, și oricum, nu se repetă ad litteram. Așa sunt iluziile, nene Iancule. Niște fandacsii, niște castele mentale de nisip, pe care le construim ca să ne mai luăm de-o grijă. Că o iluzie acceptabilă acum este mai bună decât o realitate dură peste cinci minute. Fiindcă, de dură, e dură. Privind înapoi cu o minte limpede, vedem istoria aievea. Și ne pare cunoscută. Planul pare clar. Mai întâi, țara se umple de mici organizații ”civice”, finanțate din alte țări. Apoi, apar noi formațiuni politice, teleghidate de alte partide, deasemnea, din alte țări, care cer ”schimbarea”. Curând, fundațiile și noile partide se unesc în mișcări de stradă. În scurt timp, clasa politică se dezmembrează, cu largul concurs al unor oameni cheie din sistemul judicar. Nici nu-i greu, fiindcă, la noi, regimul a căzut, dar corupția a rămas. Și a-nflorit. Cine este cineva, or e mânjit, or e securist. Or ambele. Jos cu ei. Pe cine punem în loc? Pe nimeni. Lasă să fie haos, nenicule. Haos economic și social. Dezastru. Teama zilei de mâine. Nu crize mari, nu. Ci un șirag de mici grozăvii. Cât să doară dar să nu se rupă. Lasă să lucreze și instinctul natural al generației tinere care își cere locul în societate. Și, încet-încet, pas cu pas, ghinion după ghinion, o nouă putere se ridică în stat. Oameni de nicăieri, complet dedicați celor care i-au scos de sub bolovani, i-au format, i-au ajutat și i-au așezat în scaune. Prin ei, puteri nevăzute au controlul absolut asupra statului, asupra țării și națiunii. Controlează sistemul legislativ, justiția, poliția, politicile sociale, resursele naționale, educația copiilor și a tineretului, drepturile și libertățile individuale. Legile, directivele și ordonanțele nu mai vin de la cetățeni, prin Parlament, ci direct de la aceia care au planificat, au executat și au realizat anexarea statului, acei alt fel de cetățeni: supracetățenii. Supraoamenii. Stop. Am zis supraoamenii? Oare am descris aici formarea statului legionar român sub Germania nazistă? Sau a statului ceh în anii 40? Sau America de Sud în anii 60? Instaurarea comunismului în România, în anii 50? Sau am descris ceea ce se întîmplă de treizeci și ceva de ani la noi în țară ? Nici nu mai știu. Diferențele sunt atât de mici, că dacă realitatea ar fi chiar aceasta, ar fi mult prea dură pentru mine. N-aș suporta-o. N-aveți, cumva, vreo iluzie? S-o iau cu împrumut, numai până ce ne lovim de realitate? Și v-o returnez imediat, că după aia n-o să mai am nevoie. Nimeni n-o să mai aibă nevoie. Aștept. Mulțumesc anticipat.

PAMFLÉT, pamflete, s. n. Specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care autorul înfierează anumite tare morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc. – Din fr. ”pamphlet”. Sursa: DEX '98 (1998).
Scânteia Internetului este o publicație de pamflet, satiră, critică și umor. Într-un deplin respect pentru propria imagine a persoanei sau a instituției, Scânteia Internetului comentează, critică și satirizează aspectele publice, de notorietate, care fac parte din spațiul larg al opiniei publice, spațiu deschis mereu criticii și opiniilor libere. Umorul, râsul, satira și pamfletul, sunt un bun cultural prețios al societății și culturii noastre, fiindcă alină, pansează și vindecă mintea și sufletul omului, întrețin vibrația civică și spiritul viu al societății; iar Scânteia Internetului se străduiește să sporească zi de zi acest bun al nostru, al tuturor, în spiritul marilor cuvinte ale lui Ion Luca Caragiale: ”Nimic nu-i arde pe ticăloși mai mult ca râsul.”